Foto: din surse deschise
Mama și tata sunt dragostea necondiționată. Dar pe măsură ce cresc, mulți copii încep să se îndepărteze
La început pare normal: studii, prieteni, muncă. Dar apoi, în fiecare an, există mai puține apeluri și întâlniri, iar conversațiile sunt deja superficiale. Iar părinții rămân singuri cu întrebarea chinuitoare: „De ce copilul meu nu mai vrea să comunice?”
Psychology Today explică faptul că adesea copiii adulți se distanțează nu din cauza egoismului sau a furiei, ci din motive psihologice mai profunde. Iar vestea bună este că, atunci când înțelegeți aceste motive, puteți construi din nou legătura – nu prin control, ci prin respect și siguranță.
Principalele motive pentru care copiii adulți se înstrăinează
Siguranța este mai importantă decât datoria de familie
Cel mai frecvent motiv pentru distanțare este dorința de siguranță emoțională. Dacă în trecut au existat episoade traumatice, conflicte, neglijare sau umilință, chiar dacă au fost situații izolate sau infracțiuni minore, copilul poate să fi învățat: „Nu sunt în siguranță cu părinții mei”.
Uneori, părinții nu își amintesc cu adevărat momentele dureroase sau nu le acordă importanță. Dar pentru un copil, poate fi ceva care a lăsat o urmă profundă. De exemplu, este posibil să le fi spus părinților tăi că v-ați înstrăinat pentru că ei au devalorizat plângerile tale de abuz psihologic din partea unui frate mai mare. Părinții au văzut-o ca pe o „rivalitate normală”, iar tu, o traumă profundă care încă afectează stima de sine și relațiile.
Ca urmare, copilul adult poate evita contactul nu din cauza furiei, ci din cauza nevoii de a-și păstra propria resursă emoțională. El nu vrea să se simtă din nou rănit, devalorizat sau amenințat.
Lupta pentru independență și propria identitate
Este important ca o persoană tânără să aibă spațiu pentru a-și da seama: „Cine sunt eu? Ce vreau eu?” Dacă părinții sunt prea activi în oferirea de sfaturi, intervenind în alegerea locului de muncă, a partenerului, a stilului de viață, copilul percepe acest lucru ca pe o încercare de control.
Chiar dacă părinții doresc doar binele, acesta poate fi citit ca neîncredere: „Mama nu crede că mă pot descurca singur”. Iar acest lucru împiedică fiul sau fiica adultă să se regăsească pe sine.
Ca urmare, în anumite momente ale vieții, distanța nu este o respingere a legăturii, ci o etapă necesară a separării. Nu există o maturizare reală fără ea.
Nevoi emoționale nesatisfăcute din copilărie
Este posibil ca un copil să fi crescut într-o familie iubitoare, dar să nu se fi simțit auzit. Este posibil să fi simțit că emoțiile sale nu erau importante, că problemele sale erau minimalizate și că experiențele sale reale nu erau recunoscute.
Astăzi, un astfel de copil adult poate alege îndepărtarea, comunicarea ușoară „la distanță” sau un contact minim. De ce? Pentru că el sau ea dorește să evite durerea, să nu devină din nou vulnerabil în circumstanțe în care s-ar putea să nu fie auzit.
În adâncul sufletului său, niciun copil adult nu vrea să piardă dragostea părinților săi. El poate părea rece, dar în interior tânjește să fie acceptat.
Distanța este o reacție de apărare. Ea nu indică indiferență.
Cum să mențineți sau să restabiliți comunicarea
- Deveniți un spațiu sigur. Creați un spațiu în care să nu vă fie teamă. Nu insistați să vorbiți, invitați, dar nu forțați.
- Ascultați, nu găsiți scuze. Dacă copilul își amintește ceva dureros, nu spuneți: „Nu a fost atât de înfricoșător”. Mai bine: „Îmi pare rău că te-ai simțit așa/te-ai simțit așa”.
- Nu interveniți neinvitat, întrebați: „Vreți să împărtășesc o opinie sau doar să ascult?”
- Respectați limitele. Dacă copilul dvs. nu dorește să vorbească despre relații, muncă sau religie – nu atingeți aceste subiecte. Aceasta este o demonstrație de iubire – respect pentru spațiul personal.
- Asumați-vă o anumită responsabilitate. Nu trebuie să te învinovățești, ci să recunoști: „Da, aș fi putut greși. Nu am știut totul. Dar vreau să învăț și să fiu alături de tine”.
Distanța dintre părinți și copii nu este întotdeauna un decalaj. Adesea este o pauză pentru vindecare. Dacă doriți să vă reconectați, începeți cu încrederea, siguranța și respectul. Amintiți-vă că, chiar și atunci când o ușă pare închisă, inima unui copil este rareori închisă definitiv.
Uneori, cel mai bun lucru pe care o mamă sau un tată îl poate face pentru un copil adult nu este un sfat, ci o prezență liniștită și dorința de a asculta fără a judeca.
Observații:
